Harta cerului

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
O hartă a cerului din secolul 17, de cartograful olandez Frederik de Wit
Harta cerului (planisferă)

Harta cerului este o hartă folosită pentru a determina pozițiile corpurilor cerești. Astronomii folosesc un sistem de coordonate care sunt utilizate pentru a identifica și localiza corpuri cerești precum stele, constelații și galaxii. Ele au fost folosite din vechime pentru navigație. O hartă a cerului se deosebește de un catalog astronomic care este o listă de corpuri astronomice grupate pentru un anumit scop. O planisferă este un tip de hartă a cerului.

Istoric[modificare | modificare sursă]

Farnese Atlas de la Muzeul arheologic național, Napoli

Preistorie[modificare | modificare sursă]

Cea mai veche hartă a cerului descoperită până în prezent este o gravură pe un colț de fildeș descoperit în Germania la 1979. Acest artifact este vechi de 32.500 ani si are o îngravare care seamănă cu constelația Orion.[1] Un desen pe peretele peșterii Lascaux din Franța conține o reprezentare a roiului de stele Cloșca cu puii (Pleiadele). Cercetătorul Michael A. Rappenglueck a sugerat că un desen din aceeași peșteră poate reprezenta triunghiul de vară (combinația de stele Vega, Deneb, Altair).[2]Un alt desen stelar, creat cu peste 21.000 de ani în urmă, a fost găsit la grota La Tête du Lion. Animalul din acest desen poate reprezenta constelația Taurului împreună cu Cloșca cu puii deasupra.[3]

Antichitatea[modificare | modificare sursă]

Atlasul Farnese este o statuie romană reprezentînd titanul Atlas ținând bolta cerească pe umeri. Este cea mai veche repezentare existentă a constelațiilor antice grecești. Din cauza mișcării de precesie, pozițiile constelațiilor se schimbă încet de-a lungul timpului. Prin compararea pozițiilor celor 41 constelații se poate determina momentul când au fost făcute observațiile inițiale. Pe baza acestor informații s-a determinat ca acele contelații au fost observate la anul 55 BC. S-a demonstrat că a fost folosit catalogul astronomul grec Hipparchus.[4]

Un alt exemplu de reprezentare a cerului îl reprezintă zodiacul egiptean Dendera, creat în jurul anului 50 BC. Este vorba de un basorelief sculptat pe tavanul templului Dendera. Este o planisferă reprezentând grafic zodiacul. Însă nu sunt reprezentate stele individuale. [5]

Cea mai veche reprezentare a cerului din China este o cutie de pe la 430 BC, deși nu conține reprezentarea stelelor individuale. Cel mai vechi manuscris existent cu hărți ale cerului a fost descoperit la peștera Mogao, pe Drumul mătăsii. Este un manuscris de 210cm lungime și 24,4 cm lățime înfățișând cerul între 40° nord și 40° sud pe 12 pagini, plus a 13-a pagină cu reprezentarea cerului circumpolar. Sunt desenate un total de 1.345 stele împărțite în 257 grupuri. Data manuscrisului e estimată în jurul anilor 705 BC - 10 AD. [6][7][8]

Harta cerului realizată de astronomul chinez Su Song (1020–1101).

În timpul dinastiei Song, astronomul chinez Su Song a scris o carte intitulată Xin Yixiang Fa Yao, care conține cinci hărți cu 1464 de stele, la anul 1092. În 1193, astronomul Huang Shang a făcut o planisferă împreună cu un text explicativ. A fost gravată în piatră la 1247, și această hartă există în continuare în templul Wen Miao din Suzhou. [7]

Evul Mediu[modificare | modificare sursă]

În civilizația occidentală, primele hărți ale cerului realizate cu precizie au fost cel mai probabil, ilustrațiile produse de astronomul persan Abd Al-Rahman Al-Sufi în lucrările sale de la 964 intitulate Cartea stelelor fixe. Această carte a fost o actualizare a părților VII.5 și VIII.1 ale catalogului Almageste de Ptolemeu (din secolul al II-lea). Cartea lui Al-Sufi conținea ilustrații ale constelațiilor și ale stelelor mai strălucitoare ca puncte luminoase. Cartea originală nu a supraviețuit, dar o copie de la aproximativ 1009 este păstrată la Universitatea Oxford. [6][7]

Poate cea mai veche hartă europeană a cerului a fost un manuscris intitulat De Composicione Spere Solide. A fost probabil produs la Viena, Austria la 1440 și conținea două părți reprezentând constelațiile emisferei nordice și ecliptica. Probabil a servit drept prototip pentru cea mai veche hartă europeană tipărită, un set de portrete produse la 1515 de Albrecht Dürer în Nürnberg, Germania.[9]

Hevelius - Firmamentum Sobiescianum sive Uranographia 1690

Epoca marilor descoperiri[modificare | modificare sursă]

În timpul erei marilor descoperiri geografice, ca urmare a expedițiilor in emisfera sudică au fost observate și adăugate noi constelații. Probabil cele mai multe provin din înregistrările a doi marinari olandezi, Pieter Dirkszoon Keyser și Frederick de Houtman, care au călătorit împreună în Indiile de est olandeze la 1595. Munca lor a dus la producerea la 1601 a globului lui Jodocus Hondius, care a adăugat 12 noi constelații sudice. Mai multe astfel de hărți au fost produse, inclusiv Uranometria de Johann Bayer la 1603.[10] Acesta a fost primul atlas care conținea ambele emisfere și a introdus sistemul Bayer de identificare a stelelor mai strălucitoare folosind alfabetul grecesc. Uranometria conținea 48 de hărți ale constelațiilor lui Ptolemeu, o hartă cu constelațiile sudice și două hărți ale ambelor emisfere folosind proiecția polară stereografică.[11]

Johannes Hevelius a publicat atlasul stelar Firmamentum Sobiescianum sive Uranographia, în 1690. Acest atlas conținea 56 de hărți mari, pe două pagini fiecare și a îmbunătățit acuratețea reprezentării pozițiilor stelelor sudice. Autorul a introdus 11 noi constelații: Scutul, Lacerta, Câinii de vânatoare etc.)

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Whitehouse, David (). 'Oldest star chart' found”. BBC. Accesat în . 
  2. ^ Lucentini, Jack. „Dr. Michael A. Rappenglueck sees maps of the night sky, and images of shamanistic ritual teeming with cosmological meaning”. space.com. Arhivat din originalul de la . Accesat în . 
  3. ^ Sparavigna, Amelia (). „The Pleiades: the celestial herd of ancient timekeepers”. arXiv. Accesat în . 
  4. ^ Schaefer, Bradley E. (). „The epoch of the constellations on the Farnese Atlas and their origin in Hipparchus's lost catalogue”. Journal for the History of Astronomy. 36/2 (123): 167–196. Bibcode:2005JHA....36..167S. 
  5. ^ Evans, James (). „The Material Culture of Greek Astronomy”. Journal for the History of Astronomy: 237–307. Bibcode:1999JHA....30..237E.  See pp. 289-290.
  6. ^ a b Whitfield, Susan; Sims-Williams, Ursula (). The Silk Road: trade, travel, war and faith. Serindia Publications, Inc. pp. 81–86. ISBN 193247613X. 
  7. ^ a b c Bonnet-Bidaud, Jean-Marc; Praderie, Françoise; Whitfield, Susan (). „The Dunhuang Chinese sky: A comprehensive study of the oldest known star atlas”. Journal of Astronomical History and Heritage. 12 (1): 39–59. Bibcode:2009JAHH...12...39B. 
  8. ^ Bonnet-Bidaud, Jean-Marc (). „The Oldest Extand Star Chart”. Institut de recherche sur les lois fondamentales de l'Univers. Accesat în . 
  9. ^ Harley, John Brian; Woodward, David (). The History of cartography. 2 (ed. 2nd). Oxford University Press US. pp. 60–61. ISBN 0226316351. 
  10. ^ Hearnshaw, J. B. (). The measurement of starlight: two centuries of astronomical photometry. Cambridge University Press. pp. 9–10. ISBN 0521403936. 
  11. ^ Swerdlow, N. M. (). „A Star Catalogue Used by Johannes Bayer”. Journal of the History of Astronomy. 17 (50): 189–197. Bibcode:1986JHA....17..189S. 

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Harta cerului

Atlase stelare[modificare | modificare sursă]